Archive for iulie, 2010


Prietenie

Se spune că prietenii adevăraţi sunt rari…
Nimic neadevărat mai ales pentru ca şi noi suntem rareori prieteni adevăraţi…
***
Ca să fii prietenul cuiva ai nevoie de atâtea resurse sufleteşti cât să fii pregătit să fii prieten doar tu. Ai nevoie de curajul de a oferi chiar fără să primeşti înapoi uneori nici măcar recunoştinţă.
***
Uneori, să fii prieten doare. Poate durea pentru că eşti tratat cu răceală în ciuda eforturilor sau pentru că la un moment dat resursele sufleteşti ating „fundul sacului”. Poate durea dintr-un milion de motive… pentru că te face vulnerabil, te lasă cu sufletul deschis în faţa cuiva care poate să facă ce alege cu el.
***
Mă gândeam zilele trecute la cât de binecuvântaţi sunt oamenii care au măcar un prieten adevărat în vieţile lor.
***
Prietenii adevăraţi nu sunt oameni care nu greşesc niciodată, dar care atunci când simt că le-ai greşit sunt interesaţi de motivele acţiunilor tale, pentru a nu te judeca.
***
Prietenii adevăraţi sunt oamenii aceia despre care ştii că nici distanţa, nici timpul nu i-ar face să te iubească mai puţin sau să te uite…
***
Prietenii sunt acele persoane rare care îţi ştiu durerea pe dinafară şi nu îţi adâncesc rănile, ci chiar când nu pot să te vindece, stau tăcuţi lângă tine, ascultându-ţi cu atenţie sufletul.
***
Un prieten…te poate iubi mult…chiar şi când te porţi urât cu el şi sentimentele tale nu le influenţează pe ale lui…pentru că e constant in dragostea pe care ţi-o dăruieşte.
***
Dar…pentru un prieten adevărat…trebuie să lupţi. De fapt prietenul nu e o persoană care întruchipează o serie exactă de calităţi, ci mai degrabă persoana aceea care se naşte în relaţie cu tine. E CEVAul acela inexplicabil pe care dacă îl ai cu cineva…ar trebui să nu îl dai niciodată pe o supărare, pe egoism, pe intenţii ascunse sau pe orice s-ar putea aşeza între voi.
***
Prietenia e frumoasă…contează…merită!

Reclame

Şi vreau să mulţumesc oamenilor care mi-au lăsat ceva din ce erau ei, de bine sau … de mai putin bine…

Mulţumesc
…celor ce mi-au dat şansa de a trăi, iar apoi s-au îngrijit ca viaţa să-mi fie fără griji şi lipsă (am o mămică adorabilă, numai s-o vedeţi şi voi 🙂 )
…celor care m-au învăţat că prietenia există pentru că fără ei nu aş fi învăţat că poţi să râzi chiar şi atunci când plouă…
…mulţumesc îngeraşului cu ghivecele (intră la categoria de sus, dar vreau să îi dedic un rând special 😛 )
…mulţumesc unui om care gândeşte întotdeauna frumos despre mine pentru că deşi ştiu că am o mulţime de defecte, gândul acela mă face să dau mereu ce pot mai bun şi mai frumos, pentru a nu-i dezamăgi aşteptările…
…mulţumesc celor care s-au purtat urât, de la ei am învăţat răbdarea şi preţuirea pentru cei care ţin mai mult la sufletul meu…
…mulţumesc celor ce mă critică, pentru că vreau să iau ce e mai bun din tot…cine ştie de câte ori au dreptate…
…mulţumesc celor ce mă suportă zi de zi, celor ce-au ştiut să înţeleagă plânsul, să râdă la glume, să aline suflete, să sară în ajutor, să fie acolo în momentele cruciale…

Nu în ultimul rând… Mulţumesc celor ce îşi iau timp să citească blogul! Vă aştept tot aici, cu drag, de fiecare dată! 🙂

Ce mai faci?…

Superficialitate…indiferenţă…politeţe rece…
Se întâlneşte omul nostru pe stradă cu un vechi prieten. Nu s-au mai văzut din vremea liceului. Se salută voios şi ca între oameni normali, se întreabă de sănătate, de una, de alta…:
– Bună X! Cât mă bucur să te văd! Nici nu mai ştiu de când nu ne-am mai întâlnit! Ce mai faci?
– Ah, bună ziua! Şi eu mă bucur…Nu pot să aduc veşti prea bune…
– Păi? Care-i focu’ ?
– Păi…de când nu ne-am văzut m-am căsătorit şi am avut doi copii. Zilele astea au plecat cu maşina şi au avut un accident grav, unul dintre ei a murit, iar celălalt este acum în închisoare. Când a auzit vestea, soţia mea a făcut un preinfarct şi acum este sub supraveghere medicală. Mamei mele i s-a descoperit o tumoare la ficat, iar eu mi-am pierdut jobul cu criza asta şi chiar nu ştiu încotro să o iau… 😦

Omul nostru, care în tot timpul conversaţiei, se uitase grăbit în jur, spune:
– Ei, ce să faci…las’ că-i bine!! Ferească Sfântu’ de mai rău! Mă scuzi, dar trebuie să plec, mă cam grăbesc! Mai povestim altădată.
– Ăăăă…bine…mulţumesc de urare. Mhm…da…mai povestim…

Şi rămase uitându-se după el…cu amar. Nu îi venea să creadă: „las’ că-i bine”? Dar…păruse bucuros să îl revadă şi se uitase în ochii lui când îi adresase întrebarea…păruse interesat…
***
Nu e nici banc…nici măcar ficţiune…e o realitate întâlnită zilnic la un nivel de gravitate mai mic sau mai mare. Gândeşte-te puţin numai la ziua curentă…de câte ori ai adresat întrebarea asta, doritor a afla răspunsul şi cu adevărat interesat de soarta celuilalt. Sau până la urmă…fie că omul cu care vorbeşti s-a tuns, fie că a chelit, fie ca a luat un examen sau l-a picat, fie că îl doare sau se bucură, pentru tine, egoistul cu drepturi, superficialul politicos care face totul doar ca să menţină o imagine publică perfectă, interlocutorul nu are dreptul decât să spună un „Bine, mulţumesc, tu?” pentru a te lăsa să pleci mai departe cu conştiinţa socială împăcată. Ţi-ai făcut datoria, eşti liber să-ţi vezi de ale tale. Somn uşor!

Spune mai mult decât o mie de cuvinte. Privirea ei nu m-a lăsat să dorm mult timp… E ca şi cum s-ar fi născut fără a avea dreptul la viaţă. Îşi duce zilele undeva între mâncarea aruncată de oameni şi gunoaiele neplăcut mirositoare. Uneori trebuie să-şi împartă hrana cu câinii vagabonzi. Nu are nimic să o păzească de arşiţa verii sau de gerul crunt al iernii şi dragostea e un termen de care nu a auzit, decât poate…la trecătorii străini care îşi ţineau copiii de mână.
Cel mai probabil nu ştie cum e să te strângi în jurul mesei, cu familia şi să te bucuri de un mic-dejun vesel sau de o cină caldă şi nu i s-a spus niciodată că valorează ceva. Poate că mama ei nu i-a mângâiat vreodată căpşorul şi n-au stat în jurul focului să-şi povestească o zi cu peripeţii. La ea jucăriile sunt gunoaiele şi joaca e căutarea zilnică a mâncării prin pubele.
Poate că nu ştie cum e să râzi cu poftă sau să nu poţi dormi pentru că eşti prea sătul. Sentimentele pe care le-a cunoscut într-o viaţă scurtă şi chinuită se descriu în cuvinte sărace şi triste. Şi deşi îşi duce viaţa laolaltă cu zecile de câini comunitari nimănui nu pare să îi pese prea tare…
Şi noi…ne permitem să ne plângem! Că e viaţa grea, că nu avem tot ce ne dorim, că e criză, că trebuie să reducem din cheltuieli sau să mai tăiem din luxuri. Ne plângem că e prea cald sau că plouă, suntem nemulţumiţi de taxe, de drumuri, de job, că-i mâncarea prea sărată sau ceaiul prea dulce. Revoltător! Pentru că avem toate motivele din lume să trăim fericiţi…

Existenţa lui Dumnezeu, subiect controversat al zilelor noastre, constituie o „bătaie de cap” atât pentru creştini, adepţi ai creaţionismului cât şi pentru atei, adepţi ai evoluţionismului, big-bang-ului, etc. S-au scris sute de cărţi pro şi contra, se scriu mii de articole pe bloguri, site-uri, reviste şi totuşi mulţi oameni nu găsesc răspunsul.
***
Mă întreb dacă motivul polemicilor este de fapt dorinţa de a-L descoperi pe Dumnezeu sau doar nevoia aceea nerostită a omului de a i se da dreptate, de a demonstra că ideile lui sunt cele reale. Uneori e greu să admiţi că nu ai dreptate, mai ales în chestiuni de viaţă şi de moarte, ca aceasta. Dar tocmai aici sinceritatea şi deschiderea noastră ar trebui să fie active pentru a descoperi adevărul şi atunci când vine vorba de El, adevărul nu poate fi relativ.
***
Printre multe cărţi care tratează subiectul, „Dumnezeu nu crede în atei” a lui Ray Comfort este o scriere clară care aduce argumente ştiinţifice ale existenţei lui Dumnezeu şi mai mult, a imposibilităţii existenţei ateilor. Multor oameni le este greu să accepte argumente Biblice, dar contrar opiniei populare, chiar ştiinţa este cea care poate demonstra că Dumnezeu există (adevărata ştiinţă nu a contrazis niciodată Biblia).
***
Complexitatea corpului uman – construit într-un mod incredibil, imensitatea universului şi ordinea care domină în el, succesiunea anotimpurilor sau distanţa precisă a pământului faţă de soare sunt câteva elemente care uimesc în aşa măsură când sunt privite îndeaproape, încât niciun om care stă puţin să mediteze sincer, n-ar putea concluziona că totul e întâmplare.
***
Existenţa Lui nu e doar o chestiune de credinţă ci şi una de logică. Probabilitatea ca El să existe este mult mai mare decât posibilitatea apariţiei unor lucruri atât de precis aşezate, fiecare la locul lor, dintr-un big-bang întâmplător.
***
Revin la cartea lui Ray Comfort şi închei cu o ilustraţie imaginară redată aici, poate cea mai simplă dintre toate, dar care arată încă o dată cât de ilogică este credinţa în lipsa lui Dumnezeu:
„Imaginează-ţi că mă vezi ducând o geantă mare de portocale spre maşina mea. Mergi mai departe pentru câteva minute, apoi mă auzi spunând: „Hei, uită-te în jos. Geanta s-a rupt şi portocalele au căzut jos.” Priveşti în jos şi vezi 45 portocale în nouă rânduri perfecte de câte 5 portocale fiecare. Care ar fi şansa ca acele portocale (45 la număr) să „cadă” în nouă rânduri perfecte a câte cinci pe fiecare rând? Ar fi uimitor ca cinci portocale să cadă din geantă şi să se alinieze într-un rând, dar pentru 45 ar fi mult prea mult pentru ca o minte inteligentă să creadă acest lucru. Cineva cu o minte inteligentă le-a aşezat acolo şi acea ordine îţi spune acest lucru.”

Se poate ca fiecare fată să-l fi întâlnit! Doar o scurtă descriere şi începe să semene a Don Juan, Casanova…etc…dintotdeauna a existat el! Doar ca a luat nume diferite, forme diferite, in epoci la fel de diferite ca şi personajele feminine cucerite de charisma lui aparte.
***
E de departe manierat…are o aură de blândeţe îmbinată fin cu o sclipire de perversitate şi s-a oprit, culmea, să te admire pe tine. Are un aer misterios şi găseşte întotdeauna cuvintele potrivite prin care îţi dă o siguranţă anume, de care nu eşti convinsă decât când îţi vorbeşte…apoi…nimic nu mai pare cert. S-a născut parcă să-i curgă prin vene un romantism ce-ţi face fluturaşi în stomac şi e iubirea secretă a tuturor femeilor, că o spun sau nu.
***
Tot ce face e o artă, de la cuvinte la gesturi, până şi minciunile, le crede măcar pe jumătate, pentru a le putea spune cu mai multă putere de convingere. Să-l descrii prea în detaliu, i-ar curma ceva din splendoare pentru ca fiecare îl percepe altfel şi se lasă perceput după nevoia fiecăreia. Ajungi repede să nu îţi închipui viaţa fără el, chiar dacă ştii că lângă el ai tot atâta stabilitate câtă în nisipurile mişcătoare…
***
După cum se ştie, din păcate, iubirea lui trece la fel de repede cum a venit. Nu eşti singura pe lume care îl visează şi a o dezamăgi pe următoarea nu e întocmai punctul lui forte. În felul acesta, când pentru tine dragostea este înfloritoare, pentru el deja e sfârşită.
***
S-ar putea să ai un milion de întrebări de pus şi un milion de minciuni de auzit în loc de răspunsuri.
Asta în cazul fericit în care mai ai de auzit vreo explicaţie, dar deseori Don Juan nu stă să dea asemenea lămuriri, pur şi simplu îşi continuă calea, făcând fericite alte şi alte fete, lăsându-le să viseze că dragostea pe care le-a purtat-o a fost unică şi că sunt speciale. Să subliniez ideea? El e unul…ele? Mai multe…
***
Şi uite aşa cred că titlul ar fi fost mai degrabă: „feriţi-vă de măgăruş!!!” Grijă mare, că e diplomat şi nu are 4 picioare.

Astăzi a plouat torenţial şi nu ştiu de ce nu am putut să nu îmi amintesc de tine… poate pentru că şi atunci ploua…
*
După ce picăturile de ploaie au coborât să spele pământul, s-a aşternut liniştea, au început să cânte păsările, iar eu m-am aşezat la fereastră. E locul în care mi te închipuiam cel mai adesea…
*
Pe stradă, un copilaş trece agale ţinându-şi de mână mama. Mă priveşte şi îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu… îşi continuă drumul… Se mai întoarce o dată şi face acelaşi gest… S-a legat ceva special din zâmbetul acela… Ajunge aproape de colţul străzii… Se smulge din mâna mamei şi se întoarce din nou spre mine, îmi face cum mâna, în semn de salut, mă priveşte puţin de parcă n-ar fi vrut să plece, zâmbeşte iar în felu-i specific, apoi se întoarce şi îşi urmează calea…
*
Era un copilaş pe care nu-l văzusem niciodată şi probabil dacă l-aş vedea din nou peste ceva vreme, n-aş putea să-l recunosc. Dar în inima lui, zâmbetul acela a contat şi n-a putut să plece fără să-şi ia rămas bun, în felul lui…pe cât de copilăresc…pe-atât de matur şi dedicat… Şi pentru mine a contat!!
*
M-am gândit atunci…la dăruire. Când alegi să dăruieşti, cel mai adesea o faci pentru că inima îţi dictează aşa. Când dăruieşti, o parte din tine rămâne acolo şi s-ar putea să ţi se dea ceva în schimb…sau nu… uneori nici măcar un salut de rămas-bun…
*
A început să plouă iar…şi parcă rostogolirea picăturilor de ploaie e calmă pe lângă învălmăşeala gândurilor mele…
*
Rămân în compania lor… îmi sunt prietene chiar când mă dor teribil de tare… m-aşez să meditez la…ploaie, la dăruiri, la amintiri, la plecări…la rămas-bun…
*
Dacă nu s-ar fi întors înapoi copilaşul acela, aş mai fi simţit oare că zâmbetul îl legase de mine?