Archive for martie, 2011


Ciudat cum ajung unele lucruri să fie prioritare pentru noi, oamenii neoameni care pretindem a fi ce nu suntem, care deseori nu ştim pentru ce să luptăm şi ce să lăsăm să ne scape. Şi daaa…lăsăm să ne scape exact ce e mai important!!! Mă explic imediat…

Una dintre legendele Taj Mahal este foarte semnificativă. Ştiţi probabil istoria iubitei soţii a şahului Jahan, după a cărei moarte s-a decis construirea unui templu ca mormânt, chiar de către soţul îndurerat. Sicriul a fost aşezat în mijlocul unei parcele întinse de pământ, iar construcţia a început în jurul lui. Nici o cheltuială nu fost cruţată, pentru ca templul sa fie cât mai măreţ. Până aici…povestea unui om care iubeşte şi dă tot ce are pentru persoana iubita, pierdută…trist, dar frumos!

Cu timpul însă, doliul a fost înlocuit cu pasiunea pentru proiect. Într-o zi, prinţul care tocmai mergea pe şantierul templului, se împiedică, lovindu-se cu piciorul de o cutie veche de lemn. Deranjat, îşi scutură praful de pe picioare şi porunceşte lucrătorilor să îndepărteze cutia. Nu ştia că îndepărtase chiar sicriul, uitat sub straturi de moloz şi timp. Prinţesa, în onoarea căreia se ridicase templul, fusese uitată, însa templul a fost ridicat oricum.

Greu de crezut? Uşor de acuzat? Nimic mai simplu decât să ne uităm în ograda altora, dar groaznic atunci când ne uităm în oglindă. Nu comentez atât mediatizatul şi discutatul caz al părinţilor care îşi lasă copiii în voia sorţii şi pleacă să câştige bani, dar nu pot să nu mă gândesc că moliile astea întruchipate în bani, popularitate sau EGO…ne fură pe noi înşine şi lasă în loc nişte suflete meschine, care caută materialul, care vor bunăstarea aparentă în detrimentul liniştii din familie, care uită de educaţia copilului sau uită să-i spună zilnic soţiei că e iubită, sau soţului că e respectat şi important, pentru ce? Ţi s-a întâmplat să neglijezi persoana iubită (sau…mama, soţia, prietenul cel mai bun etc) în timp ce strângeai bani să îi iei un cadou?

Cum te-ai purta azi dacă ai şti că mâine, persoana pe care o iubeşti cel mai mult nu ar mai fi lângă tine? Ce ai căuta să ţii aproape? Cărui lucru te-ai dedica?

De câte ori a face a devenit mai important decât a fi? Atâta alergare…atâta zgomot…atâta gol…

Reclame

Dorinţă

Să stau întinsă printre firele de iarbă şi soarele să-mi împletească părul spic…

Să cânt laolaltă cu o rândunică şi să mă joc cu norii…

Să mă dau în leagăn ca atunci când eram mică şi bunicul punea deoparte un timp zilnic, special pentru mine…sau să stau o zi în dudul de la poartă şi să mă murdăresc pe mâini şi pe haine ca atunci când eram de-o şchioapă…

Să alerg pe malul mării, să simt nisipul fin mângâindu-mi picioarele şi să desenez apusul, împreună cu El…

Să cobor scările casei şi când ies în stradă să întreb un călător de sănătate, iar el să îmi spună că e fericit…

Să mai fiu mică, doar câteva clipe, să mă ducă mami la grădiniţă într-o dimineaţă răcoroasă şi să port căciuliţa aceea „cu urechi” de care râdeau mereu copiii…

Să plec spre nicăieri, fără intenţia de a mă întoarce, să uit visele care al căror sfârşit a fost urât şi să visez ceva nou, mai îndrăzneţ, mai luminos, mai departe…

Să trăiesc unde se îngână zorile, unde plâng norii, unde îşi face siesta soarele şi unde miroase a primăvară 🙂

Câteva reguli pe care e bine să le respecţi dacă vrei să-ţi fiu prieten:

1. Hrăneşte-mă de trei ori pe zi şi respectă orele, pentru că eu sunt reglat ca un ceasornic şi-mi place să primesc ce vreau la orele la care vreau. Bunăoară, dimineaţa, la prânz şi seara. Şi…dimineaţa nu este ora 9, ci ora 8, pentru cei care nu înţeleg de ce iese soarele aşa devreme.

2. Păstrează un interval de 5 până la 6 ore între mese ca să-mi dai timp să mă reglez şi să diger ce mi-ai dat să mănânc, indiferent chiar de ce sau de cât mi-ai dat să mănânc.

3. Dă-mi cel puţin 2 litri de lichide să beau pe zi. Fii rezonabil şi înţelege că ciorba, cafeaua şi sosurile nu sunt lichide. Dacă nu-ţi place apa (pe care totuşi ţi-o recomand), încearcă măcar să nu mă otrăveşti cu chestii carbogazoase şi bea sucuri naturale.

4. Lasă-mă cu mâncatul seara. Am spus trei mese pe zi, fă un calcul rapid şi vei observa că ora maximă la care ai putea să serveşti cina este 19, deci scuteşte-mă cu alte ore obosite.

5. Uită de ronţăiala dintre mese. Citeşte nişte studii şi vei afla că orele cele mai periculoase pentru organism sunt 10 şi 15 (adică fix între mese), deci nu te amăgi că dacă mănânci un covrig sau un croissant nu se pune. Ba se pune. Ţi-am cerut 5 ore între mese. Lasă-mă să-mi fac treaba şi să diger mizeriile pe care mi le-ai servit la masa de prânz.

6. Nu poţi să respecţi orele sau regulile de mai sus? Atunci fă măcar bine şi dormi un pic, că am şi eu limitările mele, şi nu prea mă pricep să mă menţin în formă dacă nu am de unde să-mi trag energia.

7. A, să nu uit, cafeaua nu e bună pentru nimeni, alcoolul nici atât, dar dacă tot vrei să mă enervezi cu ele, bea-le în cantităţi cumpătate.

8. Hrăneşte celula, nu stomacul. Mănâncă pentru a-mi da elementele nutritive de care am nevoie ca tu să poţi fi în formă pe parcursul întregii zile. Dă mâncării un gust plăcut, nu zice nimeni să nu te delectezi cu chestii bune la gust, dar adu-ţi aminte că lucrurile hrănitoare nu sunt neapărat cele mai complicat gătite.

9. Nu mă deranjează dulciurile, poţi să balotezi câte vrei. Nu mă deranjează pâinea, e bună şi ea la ceva, nu mă deranjează sosurile sau prăjeala. Nu uita însă că dacă vrei să ţi le diger, o să-mi ia de două sau trei ori mai mult timp decât pentru un fruct sau o salată. Şi cât timp eu sunt ocupat să diger cartofii prăjiţi sau şhaorma, tu nu vei fi alimentat cu energie, pentru că eu voi fi concentrat aproape în întregime să scap de balastul din stomac.

10. Noaptea să ştii că şi eu dorm. Dacă ai senzaţia că-mi face plăcere să ronţăi la mâncarea pe care mi-ai basculat-o tu la cina festivă de la ora 22:00 în loc să dorm te înşeli. Prefer să fac ordine prin corp şi să te pun în formă pentru a doua zi ca să poţi să dai randament maxim. Aşa, mă enervez mai tare şi îţi împart toate caloriile alea de la nuntă care pe unde mi se năzare şi nu mai am nici un chef să fiu ordonat. Uite aşa!

Dacă toţi am aprecia ce avem… nu am pierde nimic…
Dacă toţi am crede… lumea ar fi plină de minuni…
Dacă toţi ne-am zdrobi mândria… nimeni nu ar „muri”…
Dacă n-am mai fi indiferenţi… nimeni nu ar plânge…
Dacă toţi am iubi… nimeni nu ar fi singur…

autor necunoscut

snobi dă la facultate?

A trecut cam multicel de când nu vi-am m-ai scris. Sper că nu aţi uitat de luminăţia mea, cel mai idiot dintre pământeni (hm, sper că aşa se numesc ăia cu idei multe si geniale). Să mă prezint din nou?Hîc! Da se poate???…. Bine! Snobi, sunt. Vă spusesem câte ceva despre mine, prin decembrie, când mam hotărât să fac aist blog, unde să expun precum se face, geniul minţii mele.

Săptămânile astea ma-m gândit serios la un job de viitor…hîc! Nu îmi permit luxul să fiu mediocru şi cum în lumea asta cică răzbesc numa aştia cu facultate, am zis să pun burta pe carte. Aşadar şi prin urmare, deci şi prin consecinţa, m-am decis. Dau la Litere! Parcă aşa se numea. Am o prietenă bună care ma întrebat ce îmi place cel mai tare să fac, şi când iam zis, hîc, că imi place să chatuiesc a concluzionat ea că îmi plac literele, de atunci, decizia e serioasă!

Nainte împotriva mediocrităţii şi a agramaţilor! Aaaaaaaaaaah, nu am liceul terminat.hîc! V-ă zisesem că nu mia plăcut şcoala! :(( hey! dar mia rămas blogul! Pot scrie pe blog! Recunosc, deseori îmi vine să copiez de la alţii aşa, când nu am inspiraţia necesară să umplu aiste pagini din minunăţia neuronului meu pierdut printre sinapse. Ei, noi să fim sănătoşi, că necazurile se ţin scai!…hâc!!!

Aşteptare

Cică lucrurile mai trec odată
Pe unde-au mai fost
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi,
Trebuie numai să rupi,
Stând pe loc
Infinite perechi de ghete.

Asta înseamnă că salcâmul
Tăiat astă-toamnă
Se va mai înălţa pentru o clipă
Pe vechea lui rădăcină.
Că tu mă vei mai iubi cu adevărat
Peste câteva miliarde de ani lumină.

O, poate nu mai e mult până-atunci,
Cine ştie!
Iată, eu am şi-nceput să te-aştept
Măsurând timpul cu barba,
Veşnicie cu veşnicie.

Marin Sorescu

Ficţiune…

Ninsese mult. Mai mult ca niciodată în timpul acesta al anului. Zăpada se aşezase în straturi groase, apoi gerul o făcuse să îngheţe. Pe strada pustie se contura în zare, printre umbre mişcătoare şi ramuri de copaci bătute de vântul şuierător, profilul unui călător. Trecuseră mulţi călători pe acolo, era obişnuită să îi vadă, să le analizeze mersul, purtarea, să încerce să îşi imagineze ce e dincolo de chipurile gri, acoperite de frig.

Străinul din zare se apropie de ea şi o întrebă ce caută acolo. Nici nu-şi mai amintea ce căuta. Ştia decât că îi era frig, se simţea de parcă fusese acolo, la colţul acela întunecat de stradă, de când lumea. Nu ştia cum e să dormi la căldură, iar memoriile unui colţ de pâine aburind erau prea îndepărtate şi vagi. Ce vroia străinul de la ea? Oricum niciun străin nu făcuse nimic să îi vină în ajutor, iar el, era probabil, la fel de nepăsător ca şi ceilalţi, aşa că nu îi răspunse. Se mulţumi să îl privească preţ de câteva secunde, pentru ca mai apoi să se întoarcă în lumea ei rece.

Nu se simţea săracă, îi era doar frig. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Străinul se aşeză lângă ea… o întrebă iarăşi ce mister îi caracterizează existenţa, dar din nou se aşeză aceeaşi tăcere de gheaţă. Poate că nici nu era nevoie de cuvinte. Aşa că se ridică şi porni pe aleea semiîntunecoasă, către un punct neştiut de ea. După o jumătate de ceas, se intoarse. Avea braţele pline de tot felul de vreascuri. Le aşeză jos, apoi puse câteva hârtii şi aprinse un foc. Scoase din rucsacul pe care îl căra, o pătură şi o înveli în ea. Era uimită. În numai câteva minute, tot frigul străzii pierise odată cu singurătatea. Fără niciun cuvânt, o prinse în braţe…

Nimeni…niciodată…nu mai făcuse asta. Era cald pentru prima oară…