Ninsese mult. Mai mult ca niciodată în timpul acesta al anului. Zăpada se aşezase în straturi groase, apoi gerul o făcuse să îngheţe. Pe strada pustie se contura în zare, printre umbre mişcătoare şi ramuri de copaci bătute de vântul şuierător, profilul unui călător. Trecuseră mulţi călători pe acolo, era obişnuită să îi vadă, să le analizeze mersul, purtarea, să încerce să îşi imagineze ce e dincolo de chipurile gri, acoperite de frig.

Străinul din zare se apropie de ea şi o întrebă ce caută acolo. Nici nu-şi mai amintea ce căuta. Ştia decât că îi era frig, se simţea de parcă fusese acolo, la colţul acela întunecat de stradă, de când lumea. Nu ştia cum e să dormi la căldură, iar memoriile unui colţ de pâine aburind erau prea îndepărtate şi vagi. Ce vroia străinul de la ea? Oricum niciun străin nu făcuse nimic să îi vină în ajutor, iar el, era probabil, la fel de nepăsător ca şi ceilalţi, aşa că nu îi răspunse. Se mulţumi să îl privească preţ de câteva secunde, pentru ca mai apoi să se întoarcă în lumea ei rece.

Nu se simţea săracă, îi era doar frig. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Străinul se aşeză lângă ea… o întrebă iarăşi ce mister îi caracterizează existenţa, dar din nou se aşeză aceeaşi tăcere de gheaţă. Poate că nici nu era nevoie de cuvinte. Aşa că se ridică şi porni pe aleea semiîntunecoasă, către un punct neştiut de ea. După o jumătate de ceas, se intoarse. Avea braţele pline de tot felul de vreascuri. Le aşeză jos, apoi puse câteva hârtii şi aprinse un foc. Scoase din rucsacul pe care îl căra, o pătură şi o înveli în ea. Era uimită. În numai câteva minute, tot frigul străzii pierise odată cu singurătatea. Fără niciun cuvânt, o prinse în braţe…

Nimeni…niciodată…nu mai făcuse asta. Era cald pentru prima oară…