Batea un vant lin care parca aducea inapoi primavara de mult uitata. Copacii isi plangeau vesmantul, dar parca ii inveselea putin promisiunea din cantecul pasarilor, promisiunea ca intr-o zi lucrurile vor fi altfel, soarele va straluci, frunzele se vor bucura de mangaierea adierii, iar florile vor raspandi parfum…

Acum 3 saptamani am trecut pe aceeasi strada…cu o batranica. Si mi-a spus intr-o doara ca acolo a fost casa ei…aproape toata viata. Acum traieste intr-un azil. Amintirea strazii aceleia ii poate aduce doar un val de amintiri si o lacrima la coltul ochilor. Cu multi ani in urma, strada aceea era strada pe care ea se plimba, admirand copacii si ascultand cantecul pasarilor… Acum, eu stau acolo…

Ca suntem efemeri o stim deja de cand ne intalnim cumva cu logica mortii, dar nu ne dam seama de asta, sau ne dam prea tarziu. Luptam ca si cum n-am muri niciodata si asta e bine, dar ne bucuram prea putin, traim prea putin, ne grabim prea mult, vrem sa nu platim nimic pentru ce primim si nu pretuim nimic din ce ni se ofera. Alergam mereu intr-o goana nebuna dupa ce nu avem.

Nici nu stiu cum e definitia trairii perfecte. Nu stiu cam cat ar trebui sa petrecem in zbatere sau cam cat ar trebui sa ne batem capul cu analiza a tot ce ar putea fi rau. Pe de alta parte, nu stiu daca o traire paralela cu urateniile lumii e mai de folos sau daca lipsa constientizarii active te-ar face mai fericit. Nu stiu daca gandul efemeritatii, mai constant si mai puternic imprimat in suflet, ar fi capabil sa ne faca sa vedem dincolo de ce iti ia ochii…

Stiu doar ca…peste zeci de ani, altcineva va trece pe strada asta si va asculta un cantec frumos al altor pasari. Si se va gandi poate, la aceleasi lucruri…

Intre ieri si maine e doar o clipita pretuita insuficient, timpul nu ne iarta pe niciunul. Maine…eu voi fi batranica aceea care privea contemplativ la strada pe care locuise o viata toata. Intrebarea-i…voi ofta sau voi zambi?

Reclame