Plouă iar… o ploaie despletită şi indiferentă…neprietenoasă, obositoare şi ursuză…plouă aşa de des în ultima vreme şi-i aşa de frig că-ţi amorţeşte sufletul… Dincolo de suflul năprasnic al vântului nu se mai aude decât plânsul mut al clapelor. Înşirau în aer o odă a durerii, o melodie copleşitoare, veche, care-ţi curmă liniştea, îţi cutremură sufletul şi te face să cazi într-o nesfârşită şi sfâşietoare melancolie. Printre fărâmiturile înfrigurate de ploaie, sunetul abia perceptibil reuşeşte o creionare meticuloasă, mereu la fel de dureroasă a unei zile de mult apusă. Pe-atunci nu existau nori sau ceaţă, iar clapele urzeau din freamăt un sunet mai dulce şi mai bucuros. Nu-i vreme de regrete, căci timpu-i scurt şi-atâtea-s de terminat, e poate doar o clipă veşnică şi o privire înapoi printre mormane de ceaţă aşternută val cu val…şi-un simţământ atât de clar! Mereu….atât de clar!

Reclame