Tag Archive: Clifford Goldstein


Dacă ar trebui să aleg, într-o zi, doar trei cărţi pe care să le iau cu mine, doar trei cărţi de care nu m-aş putea despărţi, pe care le-aş putea citi la infinit fără să obosesc, pe care să le savurez cu aceeaşi încântare de fiecare dată, atunci… printre ele…aş alege cu siguranţă „Raţiuni ale inimii”.

E o carte uimitoare care te pune faţă în faţă cu o realitate incontestabilă, cu demonstraţii susţinute logic, îmbrăcate într-un limbaj pe cât de vast şi elevat, pe-atât de nuanţat şi încărcat de sens.

Cu toate că, vreme de secole, ştiinţa, filozofia şi logica au fost întrebuinţate pentru a sfărâma credinţa, Raţiuni ale inimii foloseşte aceste ciocane şi dălţi pentru a-i clădi o bază logică, filozofică şi chiar ştiinţifică.

În această carte se dă glas întrebărilor pe care şi le pune orice om: DE CE ÎNGĂDUIE RĂUL UN DUMNEZEU IUBITOR? Cum răspundem enigmei morţii? Cum poate credinţa să ţină piept unui ateism care pare că înghite totul? În căutarea răspunsurilor, autorul explorează modul în care epistemologia lui Kant confirmă credinţa, dezvăluie consecinţele teoriei cuantice asupra limitelor raţiunii şi ale relativităţii restrânse asupra încrederii în percepţia senzorială şi arată cum teorema incompletitudinii formulată de Kurt Godel poate fi o armă puternică în mâna celor care cred.

De la Beckett la C.S. Lewis, de la Evanghelii la poeziile lui Wallace Stevens, Clifford Goldstein foloseşte vaste resurse literare pentru a confrunta întrebările dificile ce se ridică mereu împotriva creştinismului. Şi, deşi niciodată nu se poate „dovedi” ceea ce trebuie primit prin credinţă, el ne arată totuşi cât poate fi de rezonabil să crezi în ceea ce trece dincolo de raţiune.

Pentru a o descărca, click aici: Clifford Goldstein – Ratiuni ale inimii

Reclame

Dilemă chimică

„Nu suntem pietroaie glorificate; diamantul Hope există, dar nu suntem noi acela. Din noroi, oricât de priceput meşteşugit şi coafat, nu se poate face o păpădie, un gând avântat sau râsul unui copil. Zece mii de bucăţi de sticlă sclipitoare, oricât de precis ar fi tăiate, măiestrit îmbinate şi fin fuzionate, nu pot face un fluture să danseze în vânt, nu pot face nici dansul, nici măcar vântul. Nu pot face un fluture putrezind pe o frunză, nici putrezirea, nici măcar frunza. Toate combinaţiile, proporţiile şi aranjamentele a tot ce spun ştiinţa, raţionalismul şi materialismul că suntem noi, nu pot face din niciunul dintre noi nici erou, nici iubit; însă dat fiind că unii dintre noi suntem una sau alta sau amândouă, înseamnă că ştiinţa, raţionalismul şi materialismul nu sunt suficient de largi, emancipate şi imaginative, ca să poată cuprinde lumea, şi cu atât mai puţin spiritul omului, în ciuda înfumurării cu care se mândresc că pot.
***
„Ceea ce nu poate spune ştiinţa,”spunea cândva Bertrand Russell ascultătorilor de radio BBC, „omenirea nu poate cunoaşte”.
Serios? Înseamnă că nu putem cunoaşte dragostea, nu putem cunoaşte ura, nu putem cunoaşte mila, nu putem cunoaşte binele sau răul sau fericirea sau arta sau transcendenţa sau credinţa, sau cel puţin nu le putem cunoaşte decât ca variante de indigestoe, hiperclorhidrie şi varice, însă pentru că le cunoaştem ca ceva mai mult de atât, ceva mai măreţ, ceva mai sublim, înseamnă că o concepţie despre lume ca cea a materialismului ştiinţific, care afirmă că nu le putem cunoaşte, este evident neadecvată, căci ne reduce la nimic mai mult decât monstrul din Frankenstein de Marz Shelley, „omul” creat numai prin mijloacele omului. (…)
***
Scientismul şi materialismul nu-şi pot justifica nici măcar propria existenţă, cu atât mai puţin a celorlalte lucruri. Matematicianul austriac Kurt Godel a arătat că nici un sistem de gândire, fie el chiar ştiinţific, nu poate di legitimat de nimic din interiorul sistemului. Trebuie să păşeşti în afara sistemului, să-l priveşti dintr-o perspectivă diferită, mai mare şi mai largă, pentru a-l putea evalua. Altfel, cum se poate judeca X, când X este tocmai criteriul folosit pentru judecare? Cum ar putea oamenii să studieze cu obiectivitate actul gândirii când nu au la dispoziţie pentru aceasta decât actul gândirii? Ar fi mai uşor să te descalţi în timp ce alergi. (…)
***
„Pe scurt”, scria omul de ştiinţă Timothz Ferris, „nu există şi nu va exista niciodată o explicaţie ştiinţifică a Universului completă şi cuprinzătoare, care să-şi poată dovedi valabilitatea.” Cu alte cuvinte, chiar ştiinţa şi materialismul ar trebui mereu primite pe baza…credinţei.
***
Cum? E cu putinţă ca limitele inerente ale ştiinţei în sine să facă necesară credinţa? Dar credinţa, convingerea asupra unor noţiuni nedemonstrabile, nu era înafara prevederilor ştiinţei al cărei scop declarat este să dovedească empiric ce are de dovedit? Conceptul de credinţă nu este o rămăşiţă dintr-o eră îndepărtată, mitică, pre-raţionalistă, pre-ştiinţifică?
Pentru că ştiinţa are la bază materialismul, ea implică (cel puţin în mod ipotetic) că totul ar trebui să fie accesibil experimentului şi validării empirice. Într-un univers ştiinţific, materialist, în mod ideal nu ar trebui să fie loc de credinţă, însă chiar natura acestui Univers o face necesară. CE PARADOX! Acelaşi sistem care neagă credinţa prin cuvinte o implică în mod inerent. Aşadar, în Weltanschauung-ul materialist şi ştiinţific tronează potenţialul pentru ceva dincolo de el, ceva dinafara lui, ceva care explică de ce dragostea înseamnă mai mult decât endorfine, etica mai mult decât fizică şi frumosul mai mult decât matematică. Poate ceva…divin?”

Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii

Durerea altor oameni(2)

Şi cu toate că, după acest eveniment germinal, linia care uneşte Soarele cu o planetă aflată în orbită parcurge încă arii egale în intervale de timp egale, iar obiectele în repaus rămân încă în repaus până ce asupra lor acţionează o forţă externă, după acest eveniment – moartea lui Hristos pe cruce – centrul moral al Universului s-a schimbat în mod radical şi ireversibil.
***
Aceasta este crucea şi acum. Nu religie, nu dogmă, nu crezuri, nu tradiţii, nu concilii, nu biserici şi nu creştini (mai ales nu creştini). Aceasta este crucea şi numai crucea, nediluată şi necoruptă de biserici, decrete, concilii,tradiţii şi creştini care intr-atât i-au distorsionat chipul încât pentru milioane de oameni singura cruce pe care o cunosc atârnă la gâtul Madonnei.
***
Dacă am putea mătura molozul, dacă am putea să ne căţărăm peste ruine şi să străbatem dărâmăturile fizice şi morale care s-au adunat în cei 2000 ani de istorie creştină pentru a vedea crucea, ce ni se înfăţişa? Dacă nu ar fi coruptă de politică, dacă nu ar fi deformată de tradiţie, dacă nu ar fi împovărată de dogme, ce ar fi crucea? […]
***
Am vedea un contrast pe care limbajul este prea uşuratic, prea flastic şi prea provincial să-l reflecte, un mister pe care mintea nu e suficient de adânc şi de profund întocmită ca să îl conţină fără să verse peste margini aproape totul. Limbajul de-abia se apropie de el, cuvintele îl schiţează fără pricepere, poezia izbeşte în el cu ciomagul. Mintea noastră nu este suficient de rafinată să îl reproducă. Nu îi putem vedea decât conturul, dar chiar şi atât ne copleşelşte.

Durerea altor oameni (1)

Îmi plac mult ideile unor oameni…pe care obişnuiesc să îi citez uneori şi am considerat ca folositoare ideea de a posta, uneori…citate din anumite cărţi. Sper să aveţi o lectură plăcută.

„Până la urmă, scria Nietzsche, te trăieşti pe tine însuţi.” Nietzsche avea dreptate.
Când suferim cu cei ce suferă, plângem cu cei ce plâng şi suferim cu cei chinuiţi, nu simţim decât propria noastră suferinţă, propria noastră jale şi propria noastră durere-niciodată pe a altcuiva. Durerea altora, ajunge la noi filtrata întotdeauna prin a noastră şi niciodată altfel, a noastră este, aşadar, singura pe care o cunoaştem vreodată. […]
***
Această privatizare a durerii, această personalizare a chinului este bună-căci înseamnă că nimeni nu a suferit vreodată mai mult decât poate unul singur.
***
Durerea rămâne finită, mereu îngrădită de ce este la fel de minuscul şi efemer ca omul. Nu cunoaştem mai multă suferinţă decât ne permite metabolismul personal, nu simţim mai multă durere decât pot purta celulele noastre delirante. Oricât de mulţi kilometri de nervi se înlănţuie prin fiinţa noastră, nu sunt oare decât o mână de fire destrămate şi încâlcite în contrast cu anii-lumină realitate ce ne înghit?
***
Finitudinea ne este apărarea, stavilele fizice-cea mai bună protecţie. Cât e de bine că durerea şi suferinţa rămân îngrădite de hotarul inerent al individualităţii. Este îndeajuns de greu să-ţi porţi propria durere; închipuiţi-vă cum ar fi să o porţi şi pe a altora!
***
Există o singură excepţie de la această personalizare a durerii – o singură ocazie în care această paradigmă universală a suferinţei individuale s-a preschimbat…” (Va urma…)

Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii