Tag Archive: copil


Spune mai mult decât o mie de cuvinte. Privirea ei nu m-a lăsat să dorm mult timp… E ca şi cum s-ar fi născut fără a avea dreptul la viaţă. Îşi duce zilele undeva între mâncarea aruncată de oameni şi gunoaiele neplăcut mirositoare. Uneori trebuie să-şi împartă hrana cu câinii vagabonzi. Nu are nimic să o păzească de arşiţa verii sau de gerul crunt al iernii şi dragostea e un termen de care nu a auzit, decât poate…la trecătorii străini care îşi ţineau copiii de mână.
Cel mai probabil nu ştie cum e să te strângi în jurul mesei, cu familia şi să te bucuri de un mic-dejun vesel sau de o cină caldă şi nu i s-a spus niciodată că valorează ceva. Poate că mama ei nu i-a mângâiat vreodată căpşorul şi n-au stat în jurul focului să-şi povestească o zi cu peripeţii. La ea jucăriile sunt gunoaiele şi joaca e căutarea zilnică a mâncării prin pubele.
Poate că nu ştie cum e să râzi cu poftă sau să nu poţi dormi pentru că eşti prea sătul. Sentimentele pe care le-a cunoscut într-o viaţă scurtă şi chinuită se descriu în cuvinte sărace şi triste. Şi deşi îşi duce viaţa laolaltă cu zecile de câini comunitari nimănui nu pare să îi pese prea tare…
Şi noi…ne permitem să ne plângem! Că e viaţa grea, că nu avem tot ce ne dorim, că e criză, că trebuie să reducem din cheltuieli sau să mai tăiem din luxuri. Ne plângem că e prea cald sau că plouă, suntem nemulţumiţi de taxe, de drumuri, de job, că-i mâncarea prea sărată sau ceaiul prea dulce. Revoltător! Pentru că avem toate motivele din lume să trăim fericiţi…

Reclame

Astăzi a plouat torenţial şi nu ştiu de ce nu am putut să nu îmi amintesc de tine… poate pentru că şi atunci ploua…
*
După ce picăturile de ploaie au coborât să spele pământul, s-a aşternut liniştea, au început să cânte păsările, iar eu m-am aşezat la fereastră. E locul în care mi te închipuiam cel mai adesea…
*
Pe stradă, un copilaş trece agale ţinându-şi de mână mama. Mă priveşte şi îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu… îşi continuă drumul… Se mai întoarce o dată şi face acelaşi gest… S-a legat ceva special din zâmbetul acela… Ajunge aproape de colţul străzii… Se smulge din mâna mamei şi se întoarce din nou spre mine, îmi face cum mâna, în semn de salut, mă priveşte puţin de parcă n-ar fi vrut să plece, zâmbeşte iar în felu-i specific, apoi se întoarce şi îşi urmează calea…
*
Era un copilaş pe care nu-l văzusem niciodată şi probabil dacă l-aş vedea din nou peste ceva vreme, n-aş putea să-l recunosc. Dar în inima lui, zâmbetul acela a contat şi n-a putut să plece fără să-şi ia rămas bun, în felul lui…pe cât de copilăresc…pe-atât de matur şi dedicat… Şi pentru mine a contat!!
*
M-am gândit atunci…la dăruire. Când alegi să dăruieşti, cel mai adesea o faci pentru că inima îţi dictează aşa. Când dăruieşti, o parte din tine rămâne acolo şi s-ar putea să ţi se dea ceva în schimb…sau nu… uneori nici măcar un salut de rămas-bun…
*
A început să plouă iar…şi parcă rostogolirea picăturilor de ploaie e calmă pe lângă învălmăşeala gândurilor mele…
*
Rămân în compania lor… îmi sunt prietene chiar când mă dor teribil de tare… m-aşez să meditez la…ploaie, la dăruiri, la amintiri, la plecări…la rămas-bun…
*
Dacă nu s-ar fi întors înapoi copilaşul acela, aş mai fi simţit oare că zâmbetul îl legase de mine?