Tag Archive: dragoste


***După ce a pus întrebarea…ne-a citit răspunsul clasic, metaforic şi care reliefează oarecum …motivul pentru care ridică tonul: „Atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celalalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.”… Semnat, un înţelept anonim

***Mi s-au creionat două tablouri în timp ce omul din faţa mea îşi spunea cu patos discursul. Unul în care doi oameni, deşi aflaţi la distanţă, nu aveau nevoie de cuvinte pentru a înţelege. Certurile aveau un iz de tristeţe şi treceau repede… Celălalt reliefa două personaje care ţipau, în aproape orice împrejurare.

***Preţ de câteva secunde m-am întrebat care dintre ei se iubeau mai mult? Nu am răspunsul…Din varii motive, nu m-aş grăbi să spun că aceia care se certau fără să ţipe.

***Dar continuând raţionamentul înţeleptului, cred că după un timp, inimile ajung să se distanţeze prea tare. Căutând şi azi să am dreptate şi impunând-o prin a încerca să îl domin verbal pe celălalt, pierzându-mi răbdarea iar şi iar…s-ar putea să descopăr într-o zi că omul pe care îl iubeam e doar un străin. Sau poate, cine ştie, s-ar putea ca el (sau ea) să ajungă într-un punct în care nu va mai putea distinge nicio fărâmă de dragoste, din cauza decibelilor mei aspri şi reci…

Reclame

Stimată d-şoară

Întrucât nu vă cunosc, dar intenţionez a vă cunoaşte îmi cer scuze pentru faptul care-ţi scriu.
Stimată d-şoară nu ştiu dacă te amuză această scrisoare de la o persoană necunoscută, dar eu am avut plăcerea de a-ţi vedea fizicul d-voastră atât de sobru şi de atrăgător precum şi faţa aceea gingaşă.
Am fost informat de o prietenă de-a d-voastră că sînteţi o fată cuminte şi serioasă, fapt care m-a făcut să-mi îndrept privirea către chipul tău senin. Dar cred că este timpul să mă recomand. Mă numesc Paul.
Sînt un băiat care iubesc foarte mult distracţiile în special fetele şi filmele. Am fost informat că şi dv. vă plac distracţiile.
Stimată domnişoară dacă eşti drăguţă, poţi să-mi trimiţi răspuns la această scrisoare, fără nici o jenă, pentru că nu ai în faţă ochii mei care să te împiedice cu ceva. Rămân în aşteptarea răspunsului d-voastră, ca să văd dacă eşti de aceeaşi părere cu mine, adică să fim prieteni şi să corespondăm împreună.
Aştept răspuns cu nerăbdare.

* Scrisoarea datează din 1974 (iooi, cum sună de parcă am găsit ceva de acum 2000 de ani:))))… Cred că i-a fost adresată mamei mele, dar nu sunt sigură, oricum am ciordit-o dintre „lucrurile tăinuite ale tinereţii ei”. Bun băiat! M-a impresionat! =))

Povestea celor şase ani…

Filă dintr-un jurnal pătat de lacrimi…

Nu-i venea să creadă că istoria se repetă cu o aşa de mare precizie, deşi sperase ca măcar acum să fie altfel. Ultimii şase ani i se derulau cu repeziciune în minte în timp ce privea în gol şi simţea iar cum pământul îi pleacă de sub picioare. Pe peretele alb din faţa ei se derulau scene, ca într-o sală mare de cinema, chiar şi sunetele le auzea la decibeli asurzitori şi se înfioră încă o dată la gândul întorsăturilor care i-au curmat liniştea.
***
Îşi dedicase şase ani din viaţă unor oameni care n-au preţuit nimic din ea, din sacrificiul ei, din sufletul pus pe tavă fără vreun gând că va fi vreodată sfârtecat de egoismul şi indiferenţa lumii. Era încă tânără în suflet pe vremea când au intrat cu bocancii noroiţi şi au făcut mizerie, multă, multă mizerie pe covoarele noi, albe, pufoase…care miroseau a lăcrămioare.
***
După şase ani, ca şase vieţi, totul arăta vraişte. Nu avea putere să se ridice să facă ordine şi nici măcar nu ştia de unde să înceapă. De fapt, i se mai întâmplase să-i fie lăsată inima în aşa dezastru, dar ultimul încălţat jurase să facă ordine şi să păstreze atmosfera caldă. Când ’colo… nu numai că venise cu bocancii mânjiţi, dar când a plecat, a trântit uşa care s-a întredeschis…şi a lăsat vântul intre în voie. După atâtea promisiuni, auzea iarăşi vorbele acelea care aveau să-i marcheze restul vieţii „nu te mai iubesc!”. Poate că nu o iubiseră niciodată, poate că fusese totul doar o iluzie deşartă că trăise! Poate că sufletul ei…demult nu mai trăia!
***
De când cu uşa deschisă, au mai intrat câţiva vizitatori, au privit cu un soi de empatie dezolanta imagine şi după ce s-au prefăcut că vor să ajute la strângerea cioburilor, şi-au scuturat mâinile de praf şi au plecat mai departe…
***
De când ultimul a făcut aşa, a înţeles şi ea că a strânge cioburile nu era nici datoria lor. Doar mâna ei de femeie putea face curat şi readuce căldura, aşa că şi-a adunat ultimele puteri, a strâns gunoiul, a coborât scările şi l-a ars în curtea casei. De-acum trecutul era doar cenuşă…s-a întors, a curăţat podelele, a şters praful şi a spălat covoraşul pufos… A deschis larg ferestrele, a lăsat aerul proaspăt să intre şi a pus într-o vază un buchet de flori… Izul acela…îi amintea de vremurile bune…acelaşi miros de lăcrămioare pe care nu-l mai simţise demult. Mirosea a curat, a primăvară şi … a pace. Nimeni nu merita să-i mai calce pragul…încălţat…

Unde e entuziasmul???

N-am văzut să poată sta pe aceeaşi treaptă entuziasmul şi deznădejdea, se exclud reciproc prin definiţie. Privind oamenii şi apoi privindu-mă, am ajuns la aceeaşi concluzie: că atunci când nimic nu te mai entuziasmează devii mediocru. Într-un fel sau altul…sau poate e doar o mediocritate a sufletului…
***
Am descoperit azi…secretul fericirii. Nu ştiu dacă se aplică tuturor…dar ştiu că mi se aplică…mie şi multora care încă mai păstrează frânturi de vise, aparent naive, de a schimba ceva în ei şi în jur.
***
Secretul…l-am aflat privind în trecut la momente când eram mai fericită decât acum. Eram veselia prietenilor şi a cunoscuţilor, răsărea soarele unde mergeam! Era vremea când îmi puneam ţinte şi le scriam pe o foicică…la fiecare început de an! Am continuat să fac unele lucruri…dar…realizez că am pierdut entuziasmul şi odată cu el eficienţa.
……..Pe-atunci trăiam intens fiecare întâmplare, când plângeam sau râdeam, era cu toată fiinţa, nu ştiam ce înseamnă să-ţi lipsească zâmbetul, glumele, râsul chiar!
……..Când ploua…mă plimbam desculţă printre stropi, când toată lumea avea gripă…mâncam îngheţată! Nuuu…n-am răcit! Deşi mi se preconiza mereu asta!
………Îmi permiteam să trăiesc fără a „asculta sfaturile responsabile”…şi o făceam din plin!
………Nu pierdeam vremea stând, eram peste tot şi niciunde.
………Eram mereu optimistă şi plină de energie şi…iubeam…tot ce întâlneam…de la natură, la duşmani, la cozile infernale nu mă plictiseam…ci priveam oamenii, fiecare moment avea farmecul lui…pentru că nu lipsea farmecul entuziasmului.
***
Aseară…l-am întrebat pe Dumnezeu de ce întâlnesc aşa de mulţi oameni nefericiţi şi de ce nu mai pot să le aduc zâmbetul pe buze cum o făceam odată…? N-au trecut decât câteva minute şi mi-am amintit ce vă povesteam. Şi-atunci am ştiut că e răspunsul Lui.
***
Am nevoie de entuziasmul acela care mă făcea să mă simt mereu tânără, mereu deasupra problemelor, întotdeauna dispusă să iert, să zâmbesc din suflet, să iubesc, să lupt, să fac ceva pentru cei din jur, să insuflu speranţă şi să trezesc la rându-mi…entuziasmul celorlalţi!

O mână de ajutor…lui Dumnezeu!

Ne tot întrebăm de atâta amar de vreme, de ce oamenii din jur suferă? De ce Dumnezeu nu face nimic să îi ajute? De ce e răutate? De ce boală? De ce?… Şi vrem să vedem în jur oameni entuziasmaţi să ajute şi să ne ajute, oameni care vor să schimbe ceva în bine sau se zbat să alunge tristeţea unuia sau a altuia! Sau VREM pur şi simplu, să se coboare Dumnezeu şi să facă dreptate în timp ce noi stăm comod, cu mâinile încrucişate, într-un fotoliu confortabil, ţinând evidenţa la ce face, sau mai bine zis ce omite să facă Dumnezeu. Ne mai simplu aşa! „Ia vino Doamne şi dă Tu aici raportul la muritori! Ce şezi acolo şi nu dai o mână de ajutor?”
***
Păi nu cred că ţi-ai dori să facă dreptate chiar acum! Pentru că printre dreptăţi, s-ar putea ca o palmă zdravănă să o meriţi şi tu!
***
Printre daruri, am primit mult mai mult decât alţii! Nu pentru a mi se măguli vanitatea ci pentru a le da şi lor. Până la urmă, alţii pot fi ajutaţi şi fără implicarea mea, dar ce drept am atunci să pretind o lume mai bună sau o viaţă mai frumoasă.
***
Nu există motive pentru a fi egoişti! Cine a găsit vreodată fericirea în egoism sau în bani? Dumnezeu deţine o bogăţie mare, tot ce există e al lui, de la bani şi alte privilegii, până la pace sau simţământul bucuriei. Cu toate astea, unele mi-au fost împrumutate…pentru a le investi! Neinvestite nu cresc! Nefructificate, îmi vor fi luate!
***
E datoria mea să fac ceva! E timpul altor aspiraţii, mai înalte!
Dacă Dumnezeu cere oamenilor care îl iubesc să facă ceva pentru cei din jur şi ei nu fac, atunci cine? Dacă noi, care ştim că planeta nu mai are multe zile nu uşurăm povara care doare şi apasă greu, a celorlalţi, o va face altcineva?
***
Nu mai aştept să facă altul! Ştiu că nu pot schimba lumea întreagă, dar Dumnezeu poate schimba colţul meu de lume, prin mine.
Lăsând comoditatea….. învăţând altruismul!
Lăsând nepăsarea …învăţând implicarea!
Lăsând nebunia căutării unei fericiri utopice, dată de egoism…învăţând să lupt pentru fericirea celorlalţi!
Lăsând totul în mâna Lui…luptând pentru a le face şi altora cunoştinţă cu El.
***
Poate e doar o altă formă de egoism…pentru de câte ori am luptat pentru mine şi am sperat ca alţii să îmi dea ceva pentru a fi împlinită, de atâtea ori m-am trezit faţă în faţă cu cele mai crunte dezamăgiri. Calea era deci, cea greşită!
***
N-o să întreb de ce oamenii sunt în spital şi suferă, o să merg să le cânt un cântec sau să le spun un cuvânt frumos.
N-o să aştept să am prieteni, ci o sa fiu eu o prietenă.
N-o să critic lipsa de iniţiativă, ci o sa vin cu o idee în locul gol.
N-o să mă mai lamentez în poziţie comodă şi văzându-mi treburi, că totul merge în jos, ci o sa fac partea mea, mică…dar semnificativă.

Şi nu în ultimul rând…n-o să mai privesc cerul aşteptând să vină să ne salveze…ci o să-I dau o mână de ajutor…ca să se întoarcă mai repede în lumea aceea în care „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, căci lucrurile dintâi au trecut!”…şi-aş vrea să fie lângă mine cei ale căror lacrimi le-am şters…

Un om ciudat…

Viaţa lui e un mister pentru mine, deşi nu a ascuns niciodată, de nimeni, cine este. Stă înconjurat de săraci, de copii, de oameni bolnavi, dar este invidiat şi urât de înalta societate. Deşi nu are decât o haină, tot vorbeşte într-una despre o ţară în care tatăl lui e rege. Nu înţeleg de ce stă pe aici, dacă acolo i-ar fi aşa de bine.
***
Ieri…m-am hotărât să întreb despre el, eram curioasă pentru că nu am văzut pe nimeni reuşind să stea indiferent când i se pronunţă numele. Unii au reacţii violente, alţii par să îl iubească, pentru mine…e o enigmă… Mi-a povestit cineva că i s-a dat ocazia să primească multe bogăţii, în schimbul unei simple înclinări a capului în faţa cuiva, şi că a refuzat. Altcineva, mi-a zis că l-a văzut stând de vorbă cu femei uşoare, nepăsându-i de părerea celor ce-l critică, dar şi că a vindecat un orb cu tină. Cu tină??? …
***
Poate într-o altă lume nu ar fi un ciudat, dar în lumea asta în care oamenii se bat pentru putere, el zice celor ce îl ascultă că e mai ferice să fii blând. Se ştie că oamenii vor distracţie, dar el…îi numeşte fericiţi pe cei care plâng… Apoi, trăim toţi aici şi ştim că fără minciună, înşelătorie şi prefăcătorie nu poţi să răzbeşti, dar el crede că sunt mai fericiţi oamenii cu inima curată, înţelepţi, dar lipsiţi de răutate şi vorbeşte mereu despre dragoste ca şi cum fără ea nu ar exista viaţă. Tuturor ne place să iubim, pe cine ne convine, numai că nu despre asta e vorba ci despre a iubi pe cine te urăşte şi a face bine celor ce îţi doresc moartea!
***
Cu timpul, am fost curioasă să îl ascult şi eu…prea erau toţi fermecaţi de vorbele lui, şi într-o zi m-am apropiat de locul unde era şi l-am auzit zicând ceva despre o apă a vieţii, despre o altfel de libertate într-o ţară pe care numai el o cunoştea. Era ceva nepământesc în ce spunea, ceva mai sus decât putea străbate logica, ceva mai frumos decât îmi permisesem să cred până atunci. S-a uitat în ochii mei, şi parcă mi-a citit întrebarea de pe chip…şi mi-a spus: „Tot ce ai de făcut…este să crezi! Restul, e darul meu pentru tine!”. Despre ce dar vorbea? Unde e ţara aceea? Şi ce apă poate să potolească setea pentru totdeauna?
Nu pricepeam nimic, dar privirea lui a aşternut peste inima mea o pace pe care nu o pot explica, pentru că nu o mai simţisem până atunci…
***
Ieri…pe la fereastra mea a trecut o mulţime de oameni gălăgioşi. Se auzeau strigăte în depărtare şi am ieşit să văd ce se întâmplă. Era o judecată, iar cel condamnat tăcea! L-au acuzat răstâlmăcindu-i cuvintele şi mi-a şoptit cineva că fusese trădat de unul dintre ai lui. Într-un final l-am văzut pe acuzat, avea capul plecat şi era plin de sânge, era legat şi mi-am închipuit că era un criminal, dar chiar atunci a ridicat capul şi m-a privit. Nu mi-a venit să cred…era el! Avea pe chip aceeaşi neclintită pace…ca şi cum strigătele nu îi erau adresate, ca şi cum era cu gândul în altă lume. Privirea lui avea în ea aceeaşi dragoste pe care o arătase pentru cei pe care îi vindecase, aceeaşi bunătate pe care o manifestase când hrănise miile de oameni care-l ascultau, din numai cinci pâini şi doi peşti, dar lângă toate astea nu auzisem să fi greşit nimănui vreodată… Spre seară, l-au omorât! Eu nici acum nu ştiu ce vină i-au găsit…
***
Astăzi, străzile sunt pustii… Omul acela a fost mai mult decât un simplu om… Aş vrea să-l întâlnesc pentru că vreau să ştiu cum a putut să-i ierte? Să ştiu de unde avea pacea aceea, să îl întreb cum pot să trăiesc şi eu o veşnicie? Aş vrea să ştiu despre ţara aceea unde oamenii iubesc şi unde El e Împărat! Vreau să-L întreb de ce a murit??? De ce a venit??? Pentru cine? Dacă ei l-au ucis…
Mi-am amintit atunci…cuvintele Lui… „tot ce ai de făcut este să crezi! Restul…este darul meu pentru tine”!

Mă întreb de câteva zile mai mult decât mă întrebam demult…Mă întreb dacă dragostea poate să treacă chiar peste orice. Şi eu am fost odată, demult, o mare visătoare şi visarea este încă una dintre caracteristicile mele definitorii…dar câteva întâmplări de zilele astea, m-au făcut să las visarea şi să mă gândesc ceva mai serios.
Am auzit de poveşti în care nu contează vârsta, nu contează situaţia materială, nu contează cultura sau rangul social…dar vreau să văd o poveste în care să nu conteze comunicarea. Să fie o poveste din aia de dragoste adevărată, în care să fie neimportant faptul acela de a fi pe aceeaşi lungime de undă.
Şi tu spui ceva …şi el se uita luuuuung la tine…şi spune el ceva, şi tu zâmbeşti politicos şi încerci din răsputeri să practici ascultarea activă, prin mimică şi exclamaţii de susţinere şi încurajare. Şi după conversaţie, înţelegi cu uşurinţă că nu ai rămas cu nimic şi că în ruptul capului, nu vă leagă nimic!
Nu demult am avut sub ochi o situaţie de genul: o ea – pasionată de artă,de cuvinte, de cultură şi un el, zidar. El, neinteresat de cele ce-i defineau viaţa ei, doar interesat de ea (mă întreb din ce şi-a dat seama că o place, că nu aveau nimic in comun…aaa…doar fizic? Se poate întemeia ceva doar pe asta?). Nu şi-a dat seama că e inteligentă, de fapt nu avea sistem de raportare. Nici n-a înţeles că aparţine unei alte lumi…Idem un bărbat cu o pregătire intelectuală înaltă, cu o femeie care nu are nicio ţintă intelectuală de atins.
Mă întorc la Eminescu, la povestea luceafărului. La…”trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece,iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor…şi rece…” Şi mai pe româneşte de atât, să simţi că vorbeşti cu pereţii, nu pentru că nu vrea să asculte, ci pur şi simplu pentru că se uită la tine şi nu pricepe…
Am văzut oameni care…s-au căsătorit, în ciuda unor diferenţe uriaşe, aparent nesemnificative la început. Poate s-au luat ca să fie în rândul lumii, poate pentru că urau singurătatea sau pentru ca se terminaseră fetele sau băieţii de pe pământ, poate că unul sau celălalt veneau din familie bună, sau amândoi…oricum nu aveau nimic de împărţit. Şi după un timp, unul dintre ei…găseşte ceea ce sufletul îi dorise întotdeauna…găseşte cealaltă parte din el şi realizează ce greşeală mare a făcut să se amăgească crezând într-o dragoste strict raţională. E poate prea târziu…pentru că nişte copii lăsaţi pe drumuri nu constituie o soluţie la „o simplă nevoie sufletească.”
Unii ştiu…că nu e deloc simplă. Au simţit şi ei că nu de multe ori în viaţă găseşti un om, care sa-ţi fie completare, complementaritate, asemuire, îmbinare de gânduri, jumătate, cel mai bun prieten şi în acelaşi timp…iubire.
Chiar nu ştiu…se poate să te îndrăgosteşti de un om pentru că îţi propui asta? Pentru că îţi aduci un milion de motive raţionale ca argument, chiar dacă niciunul nu îţi atinge sufletul? Se poate…un gânditor cu un om ce nu pune preţ pe dezvoltarea gândurilor? Un poet cu un cetăţean simplu, prea simplu în dorinţele lui de viaţă? Se poate…? Sau sunt ca lumina şi întunericul???

O fărâmă de preţuire

Am auzit pe cineva odată spunând că pe fruntea fiecărui om este scris, cu litere invizibile: „Am nevoie să simt că sunt important”. Nici nu ne dăm seama întotdeauna că asta este de fapt nevoia noastră cea mai profundă, să simţim că nu suntem indiferenţi lumii, că şi noi contăm, că şi noi valorăm ceva…
***
Şi pentru că viaţa ne-a arătat părţile ei urâte, a devenit parte din noi o indiferenţă prin care încercăm a scăpa de suferinţă; un fel de imunitate căpătată prin lovituri, un alt fel de fortăreaţă de apărare.
***
Şi spunem că iubim. Că ne iubim părinţii, că ne iubim partenerul sau partenera, că ne iubim prietenii. Prea uşor spunem că iubim…şi prea rar o facem cu adevărat! Şi chiar când simţim că iubim, parcă aşteptăm să se ştie de la sine, fără efortul constant de a arăta că ne pasă…şi cât de mult contează gesturile mărunte, de fiecare zi!!!
***
Nu o dragoste uitată într-un colţ de suflet, ci o preţuire constantă. „Pentru că ai preţ în ochii mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau…!!!” Dumnezeu ne-a învăţat că preţuirea şi dragostea se manifestă prin dăruire! Prin dăruire de sine!
***
De azi voi fi mai atentă să îi fac pe părinţii mei să se simtă preţuiţi, să am grijă de sufletul persoanelor care mă iubesc fără să le dau simţământul abandonării…pentru că am simţit cum pot durea frânturile de indiferenţă.
***
Dacă noi nu le facem constant viaţa frumoasă, celor pe care îi iubim, o va face cineva vreodată? Dacă noi ne păstrăm pentru noi, atunci pentru ce trăim?
***
Viaţa e făcută din părţi infime de suflare şi fiecare gest al nostru are o finalitate, că ne dăm sau nu seama!
De câte ori le-ai arătat azi celor pe care îi iubeşti, că au preţ în ochii tăi? Nu aştepta să o ştie de la sine…e prea frumoasă iubirea ca să o păstrezi pentru tine, e prea importantă preţuirea ca să nu le-o arăţi şi lor…şi am certitudinea că vei primi în schimb înzecit!!!

….

Îmi pare asa ciudat c-avem atâta vreme pentru ură
Când viaţa nu-i decât o picătură…
Între acest moment…şi celălalt…

Şi e nespus de trist că nu culegem flori
……….că nu privim la cer mai des
……….că NU IUBIM…
noi…care atât de repede…MURIM…

autor necunoscut

În timp…

În timp omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că dragostea nu înseamnă a te culca cu cineva, iar a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
***
În timp omul învaţă cum să-şi accepte căderile cu capul sus şi cu ochii larg deschişi şi cum să-şi construiască toate drumurile bazate pe AICI şi ACUM pentru că MÂINE este prea nesigur pentru a face planuri şi VIITORUL are mereu o mulţime de variante care se opresc, însă, la jumătatea drumului.
***

Şi după un timp, omul învaţă că dacă este prea multă, până şi căldura dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează…aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi să-şi împodobească propriul suflet , în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori.
***
Şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă şi cu fiecare zi învaţă…
***
Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, vei dori să te întorci în trecut.
***
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
***
Îţi dai seama, cu timpul, că dacă eşti alături de o persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
***
Ajungi, cu timpul, să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.
***
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.
***
Cu timpul înveţi că A SCUZA este ceva ce poate face oricine, dar că A IERTA doar sufletele cu adevărat mari o pot face…
***
Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten e foarte probabil ca prietenia să nu mai fie niciodată la aceeaşi intensitate.
***
Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
***
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.
***
În timp îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu, va primi aceleaşi umilinţe sau dispreţ, dar multiplicate.
***
În timp înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă va determina un final în care ele nu vor mai fi aşa cum sperai…
***
Cu timpul îţi dai seama că, în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care îl trăiai exact în acel moment.
***
Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi enorm cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt…
******
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten dinaintea unui mormânt nu mai are nici un sens…

Dar … din păcate toate se învaţă doar cu timpul…

autor necunoscut