Tag Archive: Durerea altor oameni


Durerea altor oameni(2)

Şi cu toate că, după acest eveniment germinal, linia care uneşte Soarele cu o planetă aflată în orbită parcurge încă arii egale în intervale de timp egale, iar obiectele în repaus rămân încă în repaus până ce asupra lor acţionează o forţă externă, după acest eveniment – moartea lui Hristos pe cruce – centrul moral al Universului s-a schimbat în mod radical şi ireversibil.
***
Aceasta este crucea şi acum. Nu religie, nu dogmă, nu crezuri, nu tradiţii, nu concilii, nu biserici şi nu creştini (mai ales nu creştini). Aceasta este crucea şi numai crucea, nediluată şi necoruptă de biserici, decrete, concilii,tradiţii şi creştini care intr-atât i-au distorsionat chipul încât pentru milioane de oameni singura cruce pe care o cunosc atârnă la gâtul Madonnei.
***
Dacă am putea mătura molozul, dacă am putea să ne căţărăm peste ruine şi să străbatem dărâmăturile fizice şi morale care s-au adunat în cei 2000 ani de istorie creştină pentru a vedea crucea, ce ni se înfăţişa? Dacă nu ar fi coruptă de politică, dacă nu ar fi deformată de tradiţie, dacă nu ar fi împovărată de dogme, ce ar fi crucea? […]
***
Am vedea un contrast pe care limbajul este prea uşuratic, prea flastic şi prea provincial să-l reflecte, un mister pe care mintea nu e suficient de adânc şi de profund întocmită ca să îl conţină fără să verse peste margini aproape totul. Limbajul de-abia se apropie de el, cuvintele îl schiţează fără pricepere, poezia izbeşte în el cu ciomagul. Mintea noastră nu este suficient de rafinată să îl reproducă. Nu îi putem vedea decât conturul, dar chiar şi atât ne copleşelşte.

Reclame

Durerea altor oameni (1)

Îmi plac mult ideile unor oameni…pe care obişnuiesc să îi citez uneori şi am considerat ca folositoare ideea de a posta, uneori…citate din anumite cărţi. Sper să aveţi o lectură plăcută.

„Până la urmă, scria Nietzsche, te trăieşti pe tine însuţi.” Nietzsche avea dreptate.
Când suferim cu cei ce suferă, plângem cu cei ce plâng şi suferim cu cei chinuiţi, nu simţim decât propria noastră suferinţă, propria noastră jale şi propria noastră durere-niciodată pe a altcuiva. Durerea altora, ajunge la noi filtrata întotdeauna prin a noastră şi niciodată altfel, a noastră este, aşadar, singura pe care o cunoaştem vreodată. […]
***
Această privatizare a durerii, această personalizare a chinului este bună-căci înseamnă că nimeni nu a suferit vreodată mai mult decât poate unul singur.
***
Durerea rămâne finită, mereu îngrădită de ce este la fel de minuscul şi efemer ca omul. Nu cunoaştem mai multă suferinţă decât ne permite metabolismul personal, nu simţim mai multă durere decât pot purta celulele noastre delirante. Oricât de mulţi kilometri de nervi se înlănţuie prin fiinţa noastră, nu sunt oare decât o mână de fire destrămate şi încâlcite în contrast cu anii-lumină realitate ce ne înghit?
***
Finitudinea ne este apărarea, stavilele fizice-cea mai bună protecţie. Cât e de bine că durerea şi suferinţa rămân îngrădite de hotarul inerent al individualităţii. Este îndeajuns de greu să-ţi porţi propria durere; închipuiţi-vă cum ar fi să o porţi şi pe a altora!
***
Există o singură excepţie de la această personalizare a durerii – o singură ocazie în care această paradigmă universală a suferinţei individuale s-a preschimbat…” (Va urma…)

Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii