Tag Archive: minciuna


Minciuni, oribile minciuni…

E-aşa de simplu să negi ceva doar pentru că dacă ai recunoaşte, ai deveni responsabil pentru faptele tale, pentru atitudinile trecute sau viitoare. Şi în drumul parcurs, strângând bob cu bob informaţiile, folosind inteligenţa nativă, cunoştinţele dobândite şi intuiţia şi privindu-şi ţintă scopul final, omul învaţă mârşăvia de-a se strecura printre comodităţi, se fofilează printre aşteptările celorlalţi şi uitând că viaţa-i mai mult decât respiraţie, învaţă pe de rost să înşele şi să mintă.
***
A devenit o virtute să ştii a minţi perfect, să cazi în picioare plătind orice preţ, să te simţi bine acum…ce mai contează mâine? Să-ţi fie bine ţie, de ce te-ar mai interesa de ceilalţi? Şi uite-aşa, unii se pricep să mintă perfect…iar alţii au fost croiţi, parcă…să creadă. Nu văd logica minciunii…nu-i înţeleg sensul.
***
Poate că îmi place să cred unele minciuni pentru ca e groaznic de greu să admit în adâncul sufletului că acel ceva în care am crezut cu toată fiinţa, nu există! Şi găsesc scuze până „în pânzele albe” chiar şi dincolo de confirmarea minciunii, de nesincronizarea dintre vorbe şi fapte.
***
Poate că…oamenii ale căror minciuni le cred prea mult, sunt doar oameni pe care îi iubesc prea mult ca să înţeleg că nu sunt aşa cum i-am perceput…
Îi preţuiesc prea mult ca să admit că nu sunt speciali sau că ei nu mă preţuiesc la fel…
***
Sau poate…încă mă încăpăţânez să visez că oamenii se maturizează, învaţă să iubească, învaţă să nu mai mintă pentru că ajung să înţeleagă sacrificiul făcut de cei care au iertat şi care…au plătit cu multe lacrimi minciunile lor.

Reclame

Că oamenii poartă măşti e ceva ce nu necesită multă experienţă de viaţă pentru a înţelege, poate doar multă naivitate pentru a refuza să crezi chiar de vezi. Dar tu? De când porţi şi tu mască?…
***
Mă exprim greşit…cred că nu e numai una. Ştiu că e încercarea disperată de a te ascunde de aceia în ochii cărora ai reuşit să-ţi conturezi un portret perfect, deloc vulnerabil, chiar autoritar. Poate că ai uitat că părerea lor nu e întocmai ceea ce îţi ţine de foame sau îţi umple golurile sufleteşti…dar sunt „prietenii” tăi şi e necesar să ai mereu măşti adaptate situaţiei.
***
Gândind că ai avea nevoie de prea mult consum psihologic pentru a ascunde ceva cu atâta convingere, te-am suspectat de adevăr şi mi-am lăsat mintea să confere veridicitate spuselor tale.
Mai trist e că atunci când minţi, când continui să minţi, când îi minţi şi te minţi poţi uita cum arată adevărata ta faţă, pentru că te-ai contopit undeva cu persoanele fictive pe care le-ai imitat, cu care te-ai pierdut într-o fuziune ce-şi va găsi sfârşitul, poate doar…odată cu sfârşitul tău.
***
Măştile tale nu fac altceva decât să ascundă o doză înfricoşător de mare de…nefericire! În definitiv, de ce s-ar camufla un om fericit? În cine ar încerca să se metamorfozeze o persoană care nu are nevoie de miliarde de secrete pentru a-şi trăi viaţa? Şi ce viaţa e aceea când la fiecare colţ te paşte frica unui lucru care poate fi descoperit şi care te-ar demasca, un secret care odată aflat ar ruina castelele de nisip pe care le-ai ridicat cu trudă atâta timp…?
***
Oricât de agreabile, înţelepte, necesare sau salvatoare ar părea măştile tale…nu-i aşa că ştii că te duc într-un abis de unde greu vei mai putea ieşi? Nu îţi seamănă cu un cerc vicios şi nu crezi că te învârţi acolo până când te vei pierde pe tine? Mă întreb ce-ţi va mai rămâne atunci…părerea lor? respectul celor ce ţi-au văzut numai costumul de firmă, dar nu ţi-au înţeles niciodată inima? privirea admirativă a unor oameni pentru care maine oricum nu mai exişti? Atâta sacrificiu de sine…pentru ce? Un singur argument şi mi-ar fi deajuns! Dar să fie unul care să merite, să te coste tot ce eşti, tot ce simţi, tot ce gândeşti cu adevărat şi să rămână în picioare…
**********
Uitându-mă dincolo de masca pe care o porţi, am văzut ceva ce ştiu că nu îţi place să afli că e ştiut. Te-am văzut gol de orgolii şi vanitate, dezbrăcat de falsitate şi minciună, de ambiţii prosteşti şi de dorinţe încadrate în tiparele mulţimii şi ce am văzut…era frumos. Mai frumos ca toate feţele colorate pe care le alegi când dai ochi cu oamenii. Erai tu, simplu. Un om care vrea dincolo de toate să se simtă iubit, să se ştie important pentru ceea ce e în adâncul cel mai neştiut şi care vrea să fie fericit. Dincolo de secrete, de judecăţi greşite de valoare, de nebunia de a le face altora pe plac! Tu, în toată minunea unui suflet de iubit, de preţuit, de respectat, de admirat….unic, niciodată repetat!!!

Puterea cuvintelor este cunoscută încă dinainte ca psihologia să ofere diverse definiţii comunicării. Transmiterea unui mesaj verbal este un fenomen complex, dar deşi cuvintele par să reprezinte numai o mică parte din comunicare, au totuşi o forţă de nestăvilit atunci când sunt folosite într-o manieră aducătoare de rău.
***
Chiar de la început, totul a pornit de la cuvinte. Dumnezeu este Cuvântul şi tocmai de acest adevăr fundamental s-a legat şi Diavolul atunci când prin cuvinte, a dus în moarte neamul omenesc. Minciuna lui: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, este de fapt o jumătate de adevăr îmbinată, de o isteţime diabolică, cu jumătate de neadevăr. În definitiv, ceea ce aveau să cunoască ei, şi noi pe urma lor, a fost doar răul, pentru că binele era peste tot în jurul lor. Iar aspiraţia de a atinge statura lui Dumnezeu s-a dovedit a fi numai o farsă.
De 6000 de ani, Satana studiază psihologia umană. Miliarde de oameni au fost înşelate de el, iar metodele lui sunt perfecţionate cu fiecare lecţie pe care o mai învaţă de la pământenii naivi. Un lucru e însă evident, pentru oricine se opreşte o clipă să privească scena. Minciunile lui…au fost întotdeauna îmbinate cu puţin adevăr, ambalate într-o logică anume şi făurite cu o măiestrie fină, greu detectabilă. De aici, dificultatea de a observa linia subţire de despărţire dintre bine şi rău, adevăr şi minciună.
***
Minciunile nu vin niciodată în forma lor grotească. Ele nu anunţă marele rău pe care urmează să îl facă şi nici nu te înştiinţează de durerea de după. Minciunile vin îmbrăcate elegant şi plac ochiului. Par să ofere ceea ce îţi lipsea şi deşi nu îţi garantează bucuria…îndrăznesc să ţi-o promită. Parcă orbit, laşi totul şi mergi într-o direcţie care te duce la moarte sigură, dar măcar…până acolo poţi călători liniştit, „pe pat comod de flori”.
Când cuvintele lui se aşează exact în locul aşteptat, realizezi că Satana a mai învăţat o lecţie, dar tu te-ai dat iarăşi bătut pentru că l-ai crezut. Ce lecţie? E simplu…nu se va duce niciodată la un om căzut în şanţ, cu mintea plină de băutură ameţitoare să îi promită o carte bună sau faimă şi popularitate, pentru că in momentul acela, ceea ce reprezintă o ispită este exact ceea ce constituie dorinţa(o altă sticlă). În acelaşi fel, la un om talentat, creştin, implicat, nu va veni cu ispita unor vizite la bar ci cu o stare de beatitudine, dată de o împlinire care seamănă mai tare a mândrie…şi lista e interminabilă.
Principiul,însă, rămâne neschimbat. Reţeta e numai una: se caută punctul slab şi se acţionează cu armele manipulării învăluite în aură de persuasiune, minciunii îmbrăcate în jumătăţi de adevăr şi totul este apoi, combinat cu o uluitoare perseverenţă ce-şi cunoaşte bine scopurile.
Finalul e sigur, distrugerea celui prins în capcană.
***
În faţa unei iscusinţe de aşa proporţii, şansele de scăpare par nule. Totuşi, „la început a fost Cuvântul”…Cuvântul cel plin de viaţă şi de adevăr. Cuvântul acela plin de iubire şi sacrificiu. Cuvântul care nu înşeală…ci care când făgăduieşte…duce la bun sfârşit ce a făgăduit.